De ce nu au românii mafie ca în Balcani


Celor care se plîng că România ar fi pradă mafiilor le răspund cu răbdare că exagerează din neștiință… Noi sîntem panseluțe neviolente. Habar n-au ei ce-i aia mafie. Nu știu ce înseamnă să trăiești în Palermo, Corleone, Moscova sau Belgrad… In România incă nu s-au pus bombe în discoteci rivale, niciun procuror nu a fost încă mitraliat în stradă, iar disputele încă se rezolvă la TV și pe Facebook, iar nu prin incendierea blocului în care dormi (uneori).

E singura  țară din regiune în care nu au fost asasinați politicieni sau ziariști.

La noi de fapt nu există mafii, ci doar găști. Găști de găinari nepuși pe omor. Găști gata să se spargă oricând, compuse din oameni capabili să se toarne unul pe altul în orice moment, doar să nu li se strivească un deget.

Mafia implică în schimb o solidaritate clanică, tribală, care nu poate fi reconstituită într-o societate spartă de secole cum e a noastră. Mafia autentică, cea funcțională socio-economic și greu de penetrat de infiltratori din afară (printre altele și pentru că asemenea clanuri vorbesc deseori propriul lor dialect), e cea din societățile tradiționale, arhaice, bazate pe o diviziune clanică unori chiar geografică (grație, să spunem, teritoriului muntos): albanezii, cecenii, kurzii, sau izolării insulare: sicilienii, corsicanii…

Sîrbii și muntenegrinii sînt un caz aparte, în care clanul a rămas o realitate vie pînă în timpurile moderne, inclusiv sub acea formă de familie extinsă numită zadruga, ceea ce făcea ca, la sîrbi precum la ceceni, și în vremea comunismului anumite cooperative agricole (CAP) să fie compuse dintr-un singur clan, de la secretarul de partid la contabil, imposibil de penetrat din afară, imposibil de controlat.

In Balcani, așadar, sîrbii, albanezii, muntenegrinii au păstrat o diviziune clanică și familială tradițională care implică reguli ale vendettei și un ciment social ce include solidaritatea si protejarea criminalului care fuge de autoritati. Familiile, prietenii, gazda nu dau niciodată un fugar. Neîncrederea față de autorități e un fapt genetic; ospitalitatea criminală e înscrisă în ADN.

Societatea românească, însă, spartă, clevetitoare și auto-turnătoare nu poate crea o mafie… Poate crea doar găști de traficanți de mașini, proxeneți și bătăuși gata să se toarne unul pe altul, dar în niciun caz o organizație subterană de temut și impenetrabilă… Solidaritatea clanică e un fapt natural, precum flora și fauna, nu ceva care se reconstruiește după plac și chef…

Iată o explicație a faptului că cea mai mare țară din Europa de est și Balcani, România, cu aceeași istorie ca toate celelalte, de la ex-iugoslavi și albanezi pînă la bulgari, nu a cunoscut violența banditească și politico-economică ce a format cotidianul Balcanilor în ultimele două decenii… Un popor de găinari… în sensul bun, pour une fois.

Dracula. Legend and reality


Bram Stoker’s character, Dracula, is a Transylvanian Count with a castle located high above a valley perched on a rock with a flowing river below in the Principality of Transylvania.

This character is often confused with Vlad Tepes (Vlad the Impaler), sometimes known as Vlad Dracul, who was a Walachian Prince with a castle, now in ruins, located in the Principality of Wallachia. Because Bran Castle is the only castle in all of Transylvania that actually fits Bram Stoker’s description of Dracula’s Castle, it is known throughout the world as Dracula’s Castle. Chapter 2, May 5 of “Dracula” describes the Count’s castle as “. . . on the very edge of a terrific precipice . . . with occasionally a deep rift where there is a chasm [with] silver threads where the rivers wind in deep gorges through the forests.”

Bram Stoker never visited Romania. He depicted the imaginary Dracula’s castle based upon a description of Bran Castle that was available to him in turn-of-the-century Britain. Indeed, the imaginary depiction of Dracula’s Castle from the etching in the first edition of “Dracula” is strikingly similar to Bran Castle and no other in all of Romania. Stoker is widely purported to have used the illustration of Bran Castle in Charles Boner’s book, „Transylvania: Its Product and Its People”, (London: Longmans, 1865) to describe his imaginary Dracula’s Castle.

Dracula – as he is perceived today – is a fictitious character whose name derives from the appellation given to Vlad Tepes, the ruler of Wallachia from 1456-1462 and 1476, and who, for largely political reasons, was depicted by some historians of that time as a blood-thirsty ruthless despot.

Stoker’s character, Count Dracula, first appeared in the novel “Dracula”, published in England in 1897, by the Irish writer Bram Stoker. But the name “Dracula”, far from being a frightening term, derives from the Crusader Order of the Dragon with which Order both Vlad Tepes and his father had been associated. The rest of the Dracula myth derives from the legends and popular beliefs in ghosts and vampires prevalent throughout Transylvania.

Stoker’s Count Dracula is a centuries-old vampire, sorcerer, and Transylvanian nobleman, who claims to be a Székely descended from Attila the Hun. He inhabits a decaying castle in the Carpathian Mountains. In his conversations with the character Jonathan Harker, Dracula reveals himself as intensely proud of his boyar culture with a yearning for memories of his past. Count Dracula appears to have studied the black arts at the Academy of Scholomance in the Carpathian Mountains, near the town of Sibiu (then known as Hermannstadt). While Stoker named his Transylvanian Count “Dracula”, he was careful not to suggest an actual link to the historical character of Vlad Tepes. While Stoker’s character Van Helsing muses as to whether Count Dracula might be the Voivode Dracula, he obviously is not since Count Dracula of Transylvania is plainly not Prince Vlad Tepes of Wallachia and Stoker was disinclined at all to make his character a real person of historic significance.

In the villages near Bran, there is a belief in the existence of evil spirits called ghosts or “steregoi” (a variant of “strigoi”). Until half a century ago, it was believed that there existed certain living people – “strigoi” – who were leading a normal life during the day but at night, during their sleep, their souls left their bodies and haunted the village tormenting people in their sleep. These evil spirits haunt their prey from midnight until the first cockcrow, when their power to harm people faded. “The undead [i.e., ghosts, vampires] suffer from the curse of immortality,” writes Stoker, “they pass from one period to another, multiplying their victims, augmenting the evil in the world…” The Dracula character derives from these local myths.

As for Vlad Tepes, the ruler of Walachia, he does, indeed, has an association with Bran Castle. Vlad was involved in several campaigns to punish the German merchants of Brasov who failed to abide by his commands as regards their trade in his Walachian markets. Passage to Wallachia was through Bran, the closest gorge to Brasov, which connects with Targoviste, Vlad Tepes’ capital. The original customs houses at which taxes were collected from merchants entering Transylvania are still at the base of Bran Castle. The relationships with the Bran lords were not very cordial, as they were representatives of the Citadel of Brasov, which were hostile to Vlad the Impaler. It is not known if Vlad Tepes captured Bran Castle. Written documents do not describe it. The documents that do exist in archives with regard to Bran Castle, are mainly administrative and refer to the income and expenditure of the domain of the Bran Fortress, with little mention of political and military events.

Image

Vlad Tepes (Dracul)

However, in the fall of 1462, after the army of the Hungarian king, Matei Corvin, captured Vlad Tepes nearby the fortress of Podul Dambovitei, near Rucar, it appears that Vlad was taken to Bran Castle and locked up there for two months. This is affirmed in the recent volume Vlad The Impaler – Dracula, published by the Mirador Printing House, Arad, 2002, authored by Gheorghe Lazea Postelnicu. From here, Vlad was taken and imprisoned in the Visegrad Fortress.

Visitors to Bran Castle should make the distinction between the historic reality of Bran and the character of the Count in Bram Stoker’s novel. Dracula exists in the imagination.

Romania is one of the best countries in the world for investments, today.


Romania is ready to receive foreign investments, and they will grow, soon, immediately after the world economic prerequisites are favourable. The Romanian market is prepared to develop and go on. The Italian products are well known and Romanians appreciate them, although there are a couple of problems with buying them because the average income is too low. This is why the best investment areas for selling the products are big cities like Bucharest, Cluj, Timisoara,’ Iaccarino stressed.

As a matter of fact, Italy is Romania’s second biggest business partner. The Romanian-Italian bilateral exchanges totaled 11.42 billion euros, late in 2012, seeing a slight decrease of minus 5.1 percent compared to 2011. Romania numbered 31,500 companies, with an Italian capital worth 1.53 billion euros, on March 31, this year.

‘Tuscan represents an example for Romania in fields like farming, food and countryside tourism. We invite you to invest in Romania, the Government being a support to the investors,’ said Romanian Prime Minister’s personal advisor Georgian Ghervasie.

The Romanian-Italian commercial changes went up despite the current world crisis, and the are facilitated by the favourable general framework of the bilateral ties at all levels.

History of Bucharest


Unlike plenty other European capitals, Bucharest does not boast of a millenniums-long history. The first historical reference to this city under the name of Bucharest dates back to the Middle Ages, in 1459.

The story goes, however, that Bucharest was founded several centuries earlier, by a controversial and rather legendary character named Bucur (from where the name of the city is said to derive). What is certain is the area on which nowadays Bucharest stretches has been inhabited since ancient times.

As said, the city was first mentioned in 1459, in a document issued by the court of Prince Vlad the Impaler, the prince (voievod in Romanian) who allegedly inspired the creation of the world renowned character of Dracula. It was in those times that Bucharest started to grow as an important economic and political center of Wallachia. The Old Princely Court is the most important architectural complex which reminds of those times.

For several centuries after the reign of Vlad the Impaler, Bucharest, irrespective of its constantly increasing chiefdom on the political scene of Wallachia, did undergo the Ottoman rule (it was a vassal of the Empire), the Russian occupation, as well as short intermittent periods of Hapsburg domination. Lipscani Street (Strada Lipscani), which now delineates the historical quarter of Bucharest, was back then the main thoroughfare, crossing the center of the old city.

It was in 1881 that it became the capital city of the Principality of Romania, after the unification of Moldavia and Wallachia. Much of the medieval architectural heritage was destroyed in a fire in 1847, but the modern era brought a new period of prosperity. A strikingly modern city was being built, and the architectural landscape and urban layout brought international fame to Bucharest, such that the city was dubbed the Little Paris, and Calea Victoriei, one of the most celebrated avenues in nowadays Bucharest, was often compared with Champs Elysees.

One of the gloomiest episodes of the early 19th century refers to the moment when the population was stricken by the so-called Caragea’s plague, an epidemics which killed about one quarter of the population.

It was in 1918 (December the 1st, more precisely) that Transylvania was united with the previously constituted Principality of Romania. Hence, Bucharest became the capital of the entire country, after a 2-year period when the capital of the Principality was transferred to Iaşi due to the fact Bucharest was under German occupation (1916 to 1918, during World War One).

The period between the two world wars was exceptionally favorable to Bucharest. It was precisely then that the city experienced its cultural heydays. Casa Capşa, already acknowledged as a landmark of social, political and cultural meetings and debates, continued to enhance its prestige, both nationally and at international scale. However, subsequently to World War Two, once the Communist regime took over the political scene, much of the historical Bucharest lost its coordinates, at least architecturally speaking.

The megalomaniac projects of Nicolae Ceauşescu raised to the ground most of the historical landmarks of the city, not to mention his unfortunate contribution was complemented by the tragic earthquake in 1977, when Bucharest suffered further damage, and not only with respect to the city layout and architectural patrimony, but also to its population. The Parliament Palace (otherwise known as the People’s House, Casa Poporului in Romanian) is the best example which illustrates the artistic vision of the regime. For a deeper insight into the communist heritage, tourists need to look no further than the monotonous apartment buildings built in a dull Communist style which populate most of the city.

The last violent historical episodes which have taken over Bucharest refer to the 1989 Revolution and to the subsequent political and social commotions, commonly known under the name of Mineriads (Mineriade in Romanian), which took place in the early 1990s.

At present, Bucharest undergoes a constant and deep urban planning renewal, the much awaited facelift focusing, in part, on restoring whatever medieval and modern era heritage survived in time. The bewilderingly miscellaneous picture of Bucharest is, in fact, comprehensive enough to accommodate both spectacular elevated touches and grotesque dull shades, and not only architecturally speaking, but from the point of view of all that is related to the city (culture, people’s customs, infrastructure and so on).

 

 

Trufia ungurească: pârțul care se visează trăznet


Fuduli ca un pârț care umblă țanțoș pe uliță și se laudă că ar fi trăsnet, ungurii nu pierd nici o ocazie de a pălăvrăgi despre ,,Ungaria Mare”, cea care s-ar întinde peste tot și te miri pe unde. Cercetări de ultimă oră, concretizate în analize ADN efectuate pe scară largă, demonstrează clar că populația din zona Balcanilor (așadar strămoșii noștri) a trăit pe aceste meleaguri, fără întrerupere, vreme de cel puțin șase mii de ani.
Dar cu toate astea, ungurii afirmă, sus și tare că, iscați, cândva, de prin stepele Asiei Centrale, strămoșii lor migratori au găsit aici niște locuri pustii și nepopulate. Și, de parcă ar fi hipnotizată, chiar și Europa de azi pare să fi uitat că, de-a lungul istoriei, departe de a fi ,,Mare”, patria maghiarilor a fost, de fapt o ,,Ungarie Mică”. Mică și sîcîietoare precum o căpușă care, atunci când nu a fost pașalâc turcesc, a trăit, secole la rând, atârnată de curul unei oi numite Austria.

Mica ,,Ungarie Mare”

Mai întâi, haideți să vedem despre ce discutăm atunci când vine vorba despre ,,glorioasa” istorie a așazisei ,,Ungaria Mare”. După cum bine știm, triburile ungurești au venit în Europa, cândva, prin secolele VIII-IX d.Chr. Încă migratori fiind, ei s-au învârtit, de colo până dincolo prin această zonă a lumii medievale și s-au remarcat mai ales prin jafurile comise cam peste tot pe unde au ajuns.
Au reușit să înființeze un stat abia spre anul 1000 când căpetenia lor, hanul Vajk s-a creștinat și a fost încoronat sub numele de Ștefan cel Sfânt. Dar, la mai puțin de un veac și jumătate de la înființarea lui, în anii 1241-1242, regatul maghiar a fost ocupat și devastat de hoardele mongole conduse de Batu Han, urmaș al gloriosului Ginghis Han. Conform izvoarelor istorice statul panonic a fost eliberat abia în jurul anului 1280, se pare cu ajutorul unor căpetenii valahe din Transilvania. De fapt, chiar și istoricii unguri știu bine că dinastia Arpadiană, care a domnit între regele Ștefan cel Sfânt și Andrei al III-lea, este singura în care tronul Ungariei a fost ocupat de regi de origine cu adevărat maghiară. După moartea acestul ultim rege, în 1301, în Ungaria au domnit ba Carol Robert de Anjou, născut la Neapole, în Italia, ba Sigismund de Luxemburg, născut la Nurenberg, ori Matias Corvin, fiul gloriosului domn valah Iancu de Hunedoara. Asta ca să nu mai amintim că între 1272 și 1290, regatul maghiar a fost condus de Ladislau al IV-lea Cumanul, și acela ,,ungur getbeget”, după cum o arată și numele lui. Cât despre vitejia maghiară, ce să mai povestim? Este suficiant să amintim Bătălia de la Posada. Cândva, în prima jumătate a sec. XIV, maghiarii au încercat să-și extindă înfluența și în Muntenia și Moldova. Iar un timp, chestia asta le-a și reușit. Dar le-a trecut repede! PosadaÎn toamna anului 1330, între 9 și12 noiembrie, a avut loc Bătălia de la Posada, în cursul căreia  ungurii, conduși de Carol Robert de Anjou s-au confruntat cu valahii voievodului Basarab I. A fost o bătălie strajnică, la sfârștitul căreia armata ungurească a fost, practic, spulberată. Iar măritul lor rege, Carol Robert abia a reușit să scape cu viață, doar după ce a fugit penibil, deghizat în straie muierești. Mda… glorios personaj, măreață Ungarie.

Pașalâcul de la Buda

Din păcate pentru ei, maghiarii n-au fost în stare să păstreze independența pe care le-a lăsat-o moștenire Matia Corvin, viteazul lor rege de stirpe valahă, fiu al gloriosului domnitor Iancu de Hunedoara.Matias Corvin Astfel că, în anul 1525, după bătălia de la Mohacs, Regatul Maghiar a dispărut de pe harta politică a Europei. Partea de vest a fost anexată de Austria, Principatul Transilvania a rămas independent (așa cum a fost de-a lungul aproape întregii sale istorii), iar inima Ungariei actuale a devenit ,,Pașalâcul de la Buda”. Și așa a și rămas până în anul 1699, când în urma unei victorii asupra Imperiului Otoman, victorie consfințită prin Pacea de la Karlowitz, Imperiul Habsburgic a supus întreaga Ungarie, dar și Principatul Transilvaniei. În veacurile următoare a urmat așazisa ,,dualitate Austro-ungară”, o construcție politică artificială, în care fudula Ungarie era doar un soi de ,,vioara a en-șpea”. A fost o situație administrativă ambiuguă, din care Ungaria a ieșit abia în 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Ca să nu mai amintim că, în același an, Ungaria a fost la un pas de a deveni Republica Sovietică Maghiară. Acela a fost pentru țara vecină un moment politic deosebit de penibil, pe l-a depășit doar cu ajutorul Armatei Române, care a reinstaurat ordinea constituțională. Atunci a avut loc și celebrul episod cu ,,Opinca Valahă” arborată în vârful Parlamentului maghiar. Mda, a fost exact cum spune proverbul românesc. ,,pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!”  Așadar, dacă asta ne spune istoria, despre ce ,,Ungaria Mare” vorbiți voi, domnilor? Domnilor UDMR-iști și nu numai?

Care popor maghiar?

Istoricii și mai ales politicienii maghiari nu ostenesc niciodată să afirme, sus și tare că, la venirea lor în Câmpia Panonică și în Transilvania, locurile erau pustii, lăsate de izbeliște după retragerea administrației romane din anul 271. Dar și că românii ar fi venit aici spre sfârșitul Evului mediu, prin secolele XII-XII. De fapt, aceste afirmații n-ar trebui să ne mire prea mult: sunt specifice popoarelor care, neavând o istorie adevărată, ci doar una meschină și marginală, își inventează o ,,mitologie istorică”pe cât de glorioasă pe atât de inexistentă.
O iluzie de istorie, bazată doar pe niște ifose țâfnoase, fără nici un corespondent în viața reală. După cum spuneam mai sus, expertizele ADN demonstrează că, una și aceeași populație, indiferent cum s-a numit ea de-a lungul timpului, a locuit constant pe meleagurile noastre, vreme de șase milenii. Este vorba despre ceea ce savanții numesc ,,Halpogrupul I-M170”, amprenta genetică specifică populației din Dacia și din Estul Europei. Așadar, este vorba despre populație autohtonă, care nu a venit de nicăieri pentru că  a fost aici dintotdeauna. Este populația care a locuit aici cu mii de ani înainte ca Europa să fi auzit despre ungurii migratori. Dar, studiile genetice au mai scos la iveală un adevăr deosebit de neplăcut pentru ifosele iredentiste maghiare: circa 30 la sută dintre cei care se pretind unguri sadea, au și ei, această amprentă genetică specifică autohtonilor daci. Istoria oficială, inclusiv cea acceptată se politicienii maghiari, susține că adevărații unguri au venit din stepele Asiei Centrale. În lucrarea ,,Marile migrații”, academicianul Victor Spinei ni-i prezintă astfel pe unguri: ,,Oameni mici de statură cu părul împletit în şapte cozi. Ca aspect, vechii maghiari erau consideraţi de specialişti de statură mică sau medie, cu trăsături turcice sau uralice, pe alocuri mongoloide. Cel puţin asta arată descoperirile arheologice.” Descriere confirmată și de gravurile medievale care îi reprezintă pe unguri cu trăsături faciale și corporale, dar și cu vestminte specifice popoarelor turco-mongole. Dar, alte studii genetice demonstrează că, în realitate, chiar și în Ungaria de azi, maghiarii propriuziși mai reprezintă doar circa zece la sută din populația actuală. De fapt, pentru a înțelege asta este suficient să ne uităm la fizionomia ungurilor din zilele noastre: au înfățișarea specifică europenilor autohtoni care nu au mai nimic în comun cu înfățișare popoarelor central-asiatice ori altaice de unde au venit  adevărații maghiari. Iar asta pentru că, actualii locuitori ai Ungariei nu sunt urmași ai ungurilor propriuziși ci ai europenilor maghiarizați cu forța în ultimele câteva secole. Astfel se face că, inclusiv acasă la ei, ungurii adevărați sunt doar o minoritate, nu mai mare de zece la sută din întreaga populație. Într-un articol mai vechi publicat sub adresa am demontat o altă mistificare (de fapt o minciună ordinară) a cercurilor iredentiste care își fac de cap și în țara noastră sub patronajul UDMR. Este vorba despre scrierea utilizată de acești minoritari care se dovedește a fi fost ,,împrumutată” de la populația autohtonă, pe care vechii unguri i-au găsit aici în urmă cu circa o mie de ani. Dacă la acest furtișag cultural adăugăm cele spuse mai sus, plus o serie de descoperiri arheologice care demonstrează că, în primele secole ale erei noastre, dacii și daco-romanii au locuit și pe teritoriul Ungariei actuale (fapt menționat chiar și în cronicile maghiare din sec. XI-XII unde ei sunt numiți ,,Blachi” sau ,,Vlahi”), avem imaginea clară a unei întregi istorii măsluite cu un tupeu care atinge granițele nesimțirii. Motiv pentru care, după ce am înțeles că ,,Ungaria Mare” nu a existat niciodată, ne dă tot dreptul să întrebăm: ,,Care maghiari?”. Dar, în ciuda acestor adevăruri pe care le cunosc chiar și liderii politici, ungurii sau ce or mai fi ei acum, continuă să discute refacerea ,,Ungariei Mari”. Iar Europa, bătrână și din ce în ce mai senilă, pare a nu observa toate aceste bazaconii pe care le ia de bune și, adeseori ne pune tot pe noi să stăm în genunchi, pe coji de nucă.

Ps. În altă ordine de idei: la dracu, actuala politică europeană pare că funcționează conform scabrosului proverb ,,capra trage bășina, iar oaia pățește rușinea”. Cu toate că în cel de al Doilea Război Mondial ungurii au umplut lagărele naziste cu sute de mii de evrei, inclusiv din Transilvania, toată lumea vorbește doar despre Holocaustul din România. Mda, al dracului pârț care umblă țanțoș pe uliță și se laudă că ar fi trăsnet!